Să ştii, femeia-i mai femeieNu când îţi face capul toacăŞi ochii ei ca focul joacă,Ci când iubirii-i dă scânteie.


să-ştii-femeia-i-mai-femeienu-când-îţi-face-capul-toacăŞi-ochii-ei-ca-focul-joacăci-când-iubirii-i-dă-scânteie
Ştefan boboc-pungeşteanuştiifemeiaimaifemeienucândîţifacecapultoacăŞiochiieicafoculjoacăciiubiriiiscânteiesă ştiimai femeienufemeienu cândcând îţiîţi faceface capulcapul toacăŞitoacăŞi ochiiochii eiei caca foculdă scânteiemai femeienu cândfemeienu când îţicând îţi faceîţi face capulface capul toacăŞicapul toacăŞi ochiitoacăŞi ochii eiochii ei caei ca foculmai femeienu când îţifemeienu când îţi facecând îţi face capulîţi face capul toacăŞiface capul toacăŞi ochiicapul toacăŞi ochii eitoacăŞi ochii ei caochii ei ca foculmai femeienu când îţi facefemeienu când îţi face capulcând îţi face capul toacăŞiîţi face capul toacăŞi ochiiface capul toacăŞi ochii eicapul toacăŞi ochii ei catoacăŞi ochii ei ca focul

Să ştii, prietene, şi tu:Femeia când îţi zice NU,Te minte, dar îţi va ceda:Ce faci când adevăru-i: DA?Mă simt învinsşi dorul mă înfrângeîn mreaja ei sunt prinschemarea-i mă convingeeu nu o pot respingecu ochii-i, inima mi-atinge,Dar cine poate stingeflacăra iubirii când se-ncingecând muzica pătrunde şi în sânge,o lacrimă pe faţă se prelingeşi până şi-o chitară plânge,când flacăra iubirii se încingeşi razele fierbinţi ea îşi răsfrângenu e făptură ce poate s-o alungeeu sunt prea mic, căldura-i mă învinge,e flacăra iubirii,la suflet îmi pătrunde.La douăzeci de ani, când iubeşti amorul în femeia iubită, imaginaţia ornează poetic împrejurările şi pe femeie. La patruzeci, când nu mai iubeşti amorul, ci numai femeia, imaginaţia se concentrează asupra ei indiscret, realist şi precis, dizolvă, ca un reactiv izolator, tot ce nu face parte din fiinţa ei... Condiţia umană e teribilă!Ei când joacă, se prefacŞi-i firesc pe-aici să treacă:Vor să vadă ce mai facCei ce se prefac că joacă!Femeia e ca focul care arde. Mai amară decât moartea este femeia, că e ca lanţul vânătorilor, sufletul ei e ca o plasă, mâinile ei ca nişte funii.La 20 de ani, când iubeşti amorul în femeia iubită, imaginaţia ornează poetic împrejurările şi pe femeie. La 40 de ani, când nu mai iubeşti amorul, ci numai femeia, imaginaţia se concentrează asupra ei indiscret, realist şi precis, dizolvă, ca un reactiv izolator, tot ce nu face parte din fiinţa ei... Aşa ar trebui.