Poveştile pe care le spun cineaştii noştri de ani de zile sunt acestea triste, însă ei n-au nicio vină. Eu stau şi mă întreb: câţi ani am stat şi ne-am uitat noi la filmele neorealismului italian, care nu erau dulci deloc? Dar ne-am uitat, pentru că erau ale altora.


poveştile-pe-care-spun-cineaştii-noştri-de-ani-de-zile-sunt-acestea-triste-însă-ei-n-nicio-vină-eu-stau-şi-mă-întreb-câţi-ani-am-stat
luminiţa gheorghiupoveştilepecarespuncineaştiinoştrideanizilesuntacesteatristeînsăeinauniciovinăstauşiîntrebcâţiamstatneamuitatnoifilmeleneorealismuluiitaliannueraudulcidelocdaruitatpentrualealtorapoveştile pepe carecare lele spunspun cineaştiicineaştii noştrinoştri dede aniani dede zilezile suntsunt acesteaacestea tristeînsă einicio vinăeu staustau şimă întrebcâţi aniani amam statstat şiuitat noinoi lala filmelefilmele neorealismuluineorealismului italiancare nunu erauerau dulcidulci delocpentru căcă erauerau aleale altorapoveştile pe carepe care lecare le spunle spun cineaştiispun cineaştii noştricineaştii noştri denoştri de anide ani deani de zilede zile suntzile sunt acesteasunt acestea tristeeu stau şistau şi măşi mă întrebcâţi ani amani am statam stat şiuitat noi lanoi la filmelela filmele neorealismuluifilmele neorealismului italiancare nu eraunu erau dulcierau dulci delocpentru că eraucă erau aleerau ale altora

Lanţurile care ne strâng sufletul se alcătuie din picăturile de venincu care ne-am trezit din nou în zori, pentru că am uitat să le încredinţăm asfinţitului! Am uitat sau n-am vrut: răzbunarea ne-a părut mai apetisantă!Cele mai dureroase lanţuri din câte există pe Pământ sunt lanţurile plăsmuite din propria ură!Puse pe listă, le-am numărat: zeceUna mai grea ca cealaltăOchii, privirea, gândurile toateNeliniştite s-au trezit, speriate.Erau pe deal cinci miiFără femei,Fără copii.Când le-ai zis să ia şi peştele şi pâinea Şi să le-o dea,Au zis că n-au, că-i prea puţin,Că orişicât ai încerca nu s-ar putea... Câţi le-au citit,Câţi le-au privit,Câţi le-au gândit din foiLa număr nu sunt multeŞi nici pe-o limbă ne-nţeleasăCă’ncepe de sus, că’ncep de jos,Eu nu le pot purta. Încercaţi voi!Din mine ţi le-am pus în mânăLa început erau din piatră moartăGordon Deitrich: Porţi mască de aşa mult timp încât ai uitat cine eşti cu adevărat. Valerie: Ştiu că nu o să reuşesc să te conving că acesta nu este unul din trucurile lor, dar nu îmi pasă. Sunt eu. Mă numesc Valerie. Nu cred că mai am mult de trăit şi vroiam să povestesc cuiva despre viaţa mea. Aceasta este singura biografie pe care o voi scrie vreodată şi, Dumnezeule, o scriu pe hârtie igienică. M-am născut în Nottingham în 1985. Nu îmi amintesc prea multe despre acei primi ani din viaţa mea, dar îmi amintesc ploaia. Bunica mea avea o ferma în Tottle Brook şi obişnuia să îmi spună că Dumnezeu se afla în ploaie. Prima mea prietenă am intâlnit-o la şcoală. O chema Sarah. M-au atras încheieturile ei. Erau frumoase. Am crezut că ne vom iubi pentru totdeauna. Îmi amintesc că profesoara noastră ne spunea că este doar o perioadă a adolescenţei pe care o depăşim cu toţii. Sarah a reuşit. Eu nu. În 2002, m-am îndrăgostit de o fată pe care o chema Christina. În anul acela am mers la părinţii mei. Nu aş fi putut să fac asta dacă Christina nu m-ar fi ţinut de mână. Tata nu s-a uitat la mine. Mi-a spus să plec şi să nu mă mai întorc niciodată. Mama nu a spus nimic. Dar nu am făcut nimic altceva decât să le spun adevărul. A fost acest gest egoist? Ne vindem integritatea pe nimic, dar este singurul lucru pe care îl avem cu adevărat. Este ultima bucăţică din noi. Dar în cadrul acelei părţi suntem liberi. Am ştiut întotdeauna ce vreau să fac cu viaţa mea şi în 2015 am apărut în primul meu film. A fost cel mai important rol din viaţa mea. Nu mulţumită carierei mele, ci pentru că aşa am întâlnit-o pe Ruth. Încă de prima dată când ne-am sărutat am ştiut că nu mai vreau să sărut alte buze în afară de ale ei. Ne-am mutat într-un mic apartament din Londra. Aceia au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea.Nu am uitat cât de bine, am petrecut anii vieţii.N-am uitat copilăria şi nici anii tinereţii.De mic am primit iubirea, de la scumpii mei părinţiŞi-am cunoscut fericirea, închinându-mă la sfinţi.Din fragedă copilărie, părinţii m-au învăţatSă muncesc cu hărnicie, pentru tot ce-am adunat.Cu elanul tinereţii, de viaţă mă bucuram,Cu fetele, cu băieţii, doamne, ce mult mă distram.Iar în anii studenţiei, taina cărţii-am dezlegat.Dar şi taina meseriei, pentru care m-am format.Pentru vremuri dulci, plăcute, întotdeauna aveam glas.Vremuri de mult petrecute, care-n urmă au rămas.Nostalgie după anii, petrecuţi în tinereţe,Am şi eu, ca veteranii, apăsaţi de bătrâneţe.Maestrul: Incultura! Incultura ne distruge! Englezii sunt mai serioşi ca nemţii, mă. Au cultu' meseriei. Eu mă laud, că sunt şcolit în Anglia. Acolo am învăţat meseria. Am fugit acolo, am stat cinci ani la specializare, m-am întors în ţara mea! Un englez, când fură, parcă nici n-a trecut pe-acolo! Elegant! Mâini de aur! Profesionişti care se respectă! Noi? Dăm rasol!Înainte actorii nu erau celebrităţi. Cu sute de ani în urmă, teatrele erau aşezate lângă bordeluri. Actorii erau săraci. Regii şi reginele erau celebrităţile. Statele Unite au abolit monarhia şi acum avem toată experienţa asta cu show business-ul. Nu cred că e sănătos. Nu vreau să pară că-mi dau prea mare importanţă, dar toate aceste celebrităţi vin de la noi, de la Hollywood. Noi suntem cei care am creat totul. Şi cred că asta merge mână în mână cu o grămadă de alte lucruri negative care se întâmplă în lume. Promovează lăcomia, egoismul şi promovează această scară socială în care se presupune că eşti o persoană mai bună doar pentru că ai mai mulţi bani. Nu este deloc vorba de meseria însăşi. Nu mă înţelege greşit. Iubesc filmele. Dar acest mit al celebrităţii nu are nimic de-a face cu filmele.