Patima iubirii constă în dualitatea insurmontabilă a fiinţelor. Dragostea reprezintă o relaţie cu ceea ce este tăinuit pentru totdeauna. Această relaţie nu neutralizează alteritatea ci o conservă. Patima dorinţei rezidă în faptul de a fi doi. Celălalt, în calitate de altul, nu e un obiect destinat a deveni al meu sau a deveni eu; dimpotrivă, el se retrage în propriul mister.


patima-iubirii-constă-în-dualitatea-insurmontabilă-a-fiinţelor-dragostea-reprezintă-o-relaţie-cu-ceea-este-tăinuit-pentru-totdeauna-această
emmanuel levinaspatimaiubiriiconstăîndualitateainsurmontabilăfiinţelordragosteareprezintărelaţiecuceeaestetăinuitpentrutotdeaunaaceastănuneutralizeazăalteritateaconservădorinţeirezidăfaptuldefidoicelălaltcalitatealtulunobiectdestinatdevenialmeusaudimpotrivăelseretragepropriulmisterpatima iubiriiiubirii constăconstă înîn dualitateadualitatea insurmontabilădragostea reprezintăreprezintă oo relaţierelaţie cucu ceeaceea cece esteeste tăinuittăinuit pentrupentru totdeaunaaceastă relaţierelaţie nunu neutralizeazăneutralizează alteritateaalteritatea cio conservăpatima dorinţeidorinţei rezidărezidă înîn faptulfaptul defi doiîn calitatecalitate dede altulnu ee unun obiectobiect destinatdeveni alal meumeu saudeveni euel sese retrageretrage înîn propriulpropriul misterpatima iubirii constăiubirii constă înconstă în dualitateaîn dualitatea insurmontabilăinsurmontabilă a fiinţelordragostea reprezintă oreprezintă o relaţieo relaţie curelaţie cu ceeacu ceea ceceea ce estece este tăinuiteste tăinuit pentrutăinuit pentru totdeaunaaceastă relaţie nurelaţie nu neutralizeazănu neutralizează alteritateaneutralizează alteritatea cialteritatea ci oci o conservăpatima dorinţei rezidădorinţei rezidă înrezidă în faptulîn faptul dede a fia fi doiîn calitate decalitate de altulnu e une un obiectun obiect destinatdestinat a devenia deveni aldeveni al meual meu sausau a devenia deveni euel se retragese retrage înretrage în propriulîn propriul mister

Ca manifestare a unei raţiuni, limbajul trezeşte în mine şi în celălalt ceea ce ne este comun. Dar presupune, în intenţia sa de a se exprima, alteritatea şi dualitatea noastră. El se joacă între fiinţe, între substanţe care nu intră în cuvintele lor, dar care le deţin.Patima este un dor nesfârşit pe care noi îl punem la ceva foarte sfârşit... Patima nu e altceva decât sfâşierea unei încercări, unei pliniri cu de-ale materiei a ceea ce este în sine o stare duhovnicească.Trăim cu imaginaţia cel puţin tot atât de mult cât trăim real – real însemnând ceea ce poate fi controlat şi confirmat şi de altul sau de alţii, în afara ta. Altminteri, cu ce, pentru individ în sine, e mai puţin autentic, mai puţin viaţă, ceea ce se-ntâmplă numai în sine însuşi decât ce i se-ntâmplă cu ştirea altora? Cu ce? Cu ce este mai puţin intensă dragostea unui om dacă ea este neştiută? Ba dimpotrivă. Este mult mai profundă, mai concentrată, faţă de-o iubire împărtăşită sau nu, dar materializată, adusă în planul realităţii, cea a martorului. Fiindcă din ea, din iubirea neştiută de celălalt, nu se risipeşte niciun strop în gesturi, în aşteptări, în vorbe care nu reuşesc totdeauna s-o exprime.Numai de pasiuni depinde tot binele şi tot răul în această viaţă. Căci sufletul este imediat prevenit despre lucrurile care-i sunt dăunătoare corpului numai de senzaţia de durere pe care o încearcă şi care produce în el mai întâi pasiunea tristeţii, apoi ura pentru ceea ce a pricinuit această durere şi în al treilea rând dorinţa de a se elibera de ea. În acelaşi fel, sufletul este imediat prevenit despre lucrurile folositoare corpului numai printr-o anume desfătare, care stârneşte în el bucuria şi dă naştere apoi iubirii pentru ceea ce se presupune a fi cauza ei şi, în sfârşit dorinţei de a dobândi ceea ce ne poate face să persistăm în această bucurie sau să mai gustăm apoi una asemănătoare.Extraversia înseamnă orientarea în afară a libidoului. Desemnez prin această noţiune o relaţie evidentă a subiectului cu obiectul în sensul unei deplasări pozitive a interesului subiectiv faţă de obiect. Cineva care se află într-o stare extravertită gândeşte, simte şi acţionează în raport de obiect, şi anume într-un mod direct şi limpede perceptibil, în aşa fel încât nu poate exista nici o îndoială în legătură cu atitudinea sa pozitivă faţă de obiect.Aguridă, strugure copt sau stafidă, toate sunt nişte transformări, nu pentru a nu mai fi nimic, ci dimpotrivă, pentru a deveni ceea ce nu sunt încă acum.