Omul superior este nepărtinitor. Caută să cuprindă tot, fără strâmbătate. Cel inferior e aplecat doar spre dreptatea lui, nu vede din întreg decât o parte.


omul-superior-este-nepărtinitor-caută-să-cuprindă-tot-fără-strâmbătate-cel-inferior-e-aplecat-doar-spre-dreptatea-lui-nu-vede-din-întreg
confuciusomulsuperiorestenepărtinitorcautăcuprindătotfărăstrâmbătatecelinferioraplecatdoarspredreptatealuinuvededinîntregdecâtparteomul superioreste nepărtinitorcaută săsă cuprindăcuprindă totfără strâmbătatecel inferiore aplecataplecat doardoar sprespre dreptateadreptatea luinu vedevede dindin întregîntreg decâtdecât oo parteomul superior estesuperior este nepărtinitorcaută să cuprindăsă cuprindă totcel inferior einferior e aplecate aplecat doaraplecat doar spredoar spre dreptateaspre dreptatea luinu vede dinvede din întregdin întreg decâtîntreg decât odecât o parte

Când discuţi cu cineva, ia-l sub unul din aceste trei aspecte: ca superior, ca inferior, ca egal cu tine. Este superior? Să-l asculţi şi să-l urmezi! Este inferior? Să-l înveţi! Este egal? Să fii într-un cuvânt cu dânsul. Şi aşa, ai scăpat de gâlceavă.Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă din natură, dar este o trestie cugetătoare. Nu este nevoie ca universul întreg să se înverşuneze împotriva lui pentru a-l zdrobi. Un abur, o picătură de apă sunt de ajuns pentru a-l ucide. Dar chiar dacă universul întreg l-ar zdrobi, omul tot ar fi mai nobil decât cel care-l ucide, pentru că el ştie că moare; iar avantajul pe care universul îl are asupra lui, acest univers nu-l cunoaşte.Înţeleptul iese în evidenţă deoarece se vede pe sine ca pe o parte din Întreg. Străluceşte deoarece nu vrea să impresioneze. Împlineşte fapte mareţe pentru că nu caută recunoaştere. Înţelepciunea lui este cuprinsă în ceea ce este, nu în opiniile sale. El refuză să înfrunte pe cineva, aşa că nimeni nu îl înfruntă.Omul superior este sensibilizat de dreptate, omul inferior de avantaj.Se numeşte îngâmfare acela care depreciază în chip nejust pe ceilalţi, şi de aceea, trebuie să definim îngâmfarea drept bucurie care se naşte din credinţa falsă prin care un om se socoteşte superior altora. Iar desconsiderarea de sine, trebuie definită drept tristeţea care se naşte din credinţa falsă prin care un om se socoteşte inferior celorlalţi. De aceea, se poate concepe uşor de ce omul îngâmfat este cu necesitate invidios şi de ce îi place să fie înconjurat numai de acei care se poartă după gustul sufletului său neputincios şi, astfel, din prost îl fac nebun. Deşi desconsiderarea de sine este contrară îngâmfării, totuşi cel umil este foarte aproape de cel îngâmfat. Căci, tristeţea lui se va alina, cu alte cuvinte se va bucura, când închipuirea lui se va desfăta privind viciile altora, şi dimpotrivă se va întrista cu atât mai mult, cu cât se va crede inferior altora.Iubitului meu îi e teamă că plec, a strâns atâta durere în el, şi nu poate să mă privească... Degeaba-i atrag atenţiacu dragostea, el nu mai vede... Lumea din jurul lui a murit,iar eu făceam parte din acea lume... Îi citesc gândurile, îi simt mâinile cum mă caută-n beznă, şi fiecare cuvânt ascunde atâtea înţelesuri... Are inima la mine, dar nu caută cheia, caută să rămână acolo pe veci...